Un om către Oama: "You ugly dumb crazy lazy cavewoman with an alcohol and porn addiction"

duminică, 2 august 2015

Să mă laud

Anu' ista n-am mai apucat a face postarea tradițională de ziua mea, aia în care-mi spun că sunt bătrână și fabuloasă, pentru că am fost ocupată. Ocupată a privi alți fabuloși, niscai băieți în frunte cu Robb Flynn, la care am stat chiar în față. Adică io cu gulia aveam glume cum că tre' să stai în față la metale, să le miroși coaiele omilor de pe scenă. De data asta fix în primul rând am stat. Bine, era și greu să fie altfel că acilea nu e bătaie mare la metale, ci la K-Pop.
Despre concert numa' două chestii am a spune: au cântat doo ore jumate și m-a luat când cu piele de găină, când cu râs ca proasta, când cu plâns de bucurie. Na, nu mi-am dat seama ce mult îmi lipsesc așa conțerte până nu i-am văzut pe scenă și m-o apucat tremuratul. Al doilea lucru ar fi că io am dat pe belet aci echivalentul a 170 de lei, iară gulia o dat pentru concertul din „sectembrie” din Ro 85. Păi e corect?

Am și niscai filmulețe, dar, pe lângă că se aud prost, durează și-o veșnicie a se încărca așa că iaca numai niscai poze.


Cam atâta de pustiu era cu o oră înainte de concert


Emoții ca la a doua întâlnire

Start!






joi, 23 iulie 2015

Românii, spaima națiunilor II. Sau de ce săracii răman săraci

Of cors, ar fi simplu să zicem că de proști și să clasăm problema. Dară am impresia că povestea e mai complicată de-atâta. Să facem studiu de caz pe românca de e acilea cu mine. Bine, îi zic româncă așa ca termen general că e de la Ieși, iară p-acolo sălășluiește altă specie de omi.
Fata are 25 de ani, deci e tinerică, licențiată în ceva de are comunicare în titlu, dară scrie „obțiune” și „ciocolăți”, și mai suferă de un fel de amnezie legată de numere: dacă te roagă să-i iei ceva de la magazin uită să-ți mai dea și banii ori dacă-ți datorează 26 de lei îți dă doar 25. Plimbată e că a tot ieșit din țară de pe la 20 de ani, dară n-a ajutat-o cu nimica. Deh, io când am zis că „mediile astea internaționale” cu săraci mai rupți în cur decât românașii nostri fac mai mult rău decât bine nu m-a crezut nimeni. Adică ea se consideră cu vederi înaintate că-i dă înainte cu feminismul, dară când l-o auzit pe-un coleg certându-se cu șefa cică „nu vorbești așa cu o femeie”, ori cu gheismul, dară când a auzit vorbindu-se de sexuri orale și anale și 3some-uri s-a scârbit toată. Păcat că s-a grăbit să-și însușească tot felul de concepte, dară nu s-a grăbit a modifica niscai obiceiuri preluate de pe marginea șanțului, cel mai enervant fiind că vorbește neîntrerupt într-o încăpere plină cu oameni, chiar dacă nimeni n-o ascultă.
M-am mai gândit a scrie despre ea de-a lungul timpului, dară m-am tot abținut pentru că nu-i fată rea la fuflet. Nu e rău intenționată (decât poate atunci când nu returnează banii), se bucură sincer când altuia îi merge bine, încearcă să-și facă treaba, îi e jenă să ridice tonul pe la ăștia p-aci, deși de multe ori dacă nu ridici nițel tonul nu rezolvi treaba că thailandezii sunt precum animalele: știu zdravăn de frică. Însă după uichendu' ce-a trecut nu mă mai pot abține.

Iaca povestea: eu merg deseori aci la Starbucks. Nu că m-ar fi făcut mama la Starbucks, dară e unicul loc în zona mea unde pot cumpăra o cafea decentă, din boabe. Celelalte cafenele fac doar din cafea instant, ce-i drept, la jumate de preț. Așa, ăștia de la Starbucks sunt bine trainuiți în sensul că nici nu intru bine și mă iau cu „good morning, Cristina” și s-apucă repede a face cafeaua ce știu ce-mi place. Cum ar veni, nici nu mai trebuie să comand. Bun, luna asta e nu știu ce aniversare și îți pun acolo în pungă, pe lângă ce ai cumpărat, și un plic de cafea instant de-a lor. Moka. Sâmbătă mă vede românca asta cum pun pliculețul în sertar la lucru, îi spun că dau ăia gratis, ea repede „a, am o pauză, o să merg și eu atunci”. M-am crucit pentru că într-un an de zile n-am auzit-o niciodată să meargă la Starbucks. Posibil e scump, adică ea e d-aia de-mi arată în fiecare săptămână cum și-a mai cumpărat o pereche de pantofi la 10 lei.
Zis și făcut, s-a dus, și-a luat o cafea, i-au dat ăia mielu' că pliculeț moka nu, și a venit la mine tristă că n-a primit nimica. A doua zi, duminică, îmi dă mesaj pe feisbuk, fericită tare, cum că i-au dat!. Mai târziu, când ne vedem, povestește și cum a făcut de s-a pricopsit cu darul. Cică nenii de acolo nu păreau a intenționa să-i ofere nimic așa că a înfipt ea mâna în coșulețul unde erau pliculețele cu pricina, a luat unul și a întrebat „ăsta cât costă?”. Atunci s-au sesizat omii și i-au spus că e gratis și că-l poate lua. Când mi-a povestit nu știam dacă să râd sau să plâng. Mă scărpinam în cap ca proasta, adică un d-ăla de-ți dădeau ei gratis cât să fie? Un leu, trei lei, cinci lei? Ea a cheltuit pe doo cafele, sâmbătă și duminică, minim 20 de lei pe care nu i-ar fi cheltuit altfel, că nu s-ar duce acolo, pentru a obține moka ceva ce costă de trei-patru ori mai puțin. Caz de pus în povestea cu drobul de sare, știa amicul Creangă ce știa.

Cel mai tare verdict l-a dat mama: „leșinată, mă, mamă, d-aia se uită străinii urât la noi, că numai ăștia pleacă din țară”.

joi, 18 iunie 2015

Cum se slăbește de rușine

Tocmai ce-i povesteam lui Radu aseară cum se poate să dai burțile jos de rușine. Iote cum: acum vreo două săptămâni, aflată la bere, m-a mâncat limba să povestesc unui brit d-acilea cât de nașpa arăt io în pozele astea recente, cât de ditamai dosu' am și cât de repede obosesc și cum fac febră musculară dacă mă aplec de trei ori într-o zi să-mi leg șireturile la teneși. Atâta mi-a trebuit, britu' e cu sportul cum sunt eu cu ciocolata și mi-a făcut programare a doua zi la sala de la parter.
Sport am zis că fac și sport am făcut! 10 minute că apoi m-a luat cu leșin. Dară de brit tot n-am scăpat și d-atunci mă târăsc, vrând-nevrând, până la parter pentru o juma' de oră de chin, țipete și urlete de genul „DACĂ  REUȘESC  SĂ  SLĂBESC  NU  MĂ  MAI  ÎNGRAȘ NICIODATĂ, E  PREA  DUREROS”. De lăsat m-aș fi lăsat io de ieri, că nu-mi place deloc cum mă dor brațele, cracii, bucile, dară mi-i rușine de mor. Adică omul ăsta nu face mai nimic acoloșa la sală cât sunt eu, el stă după curul meu: să vadă cum fac, să crească intensitatea, să x, să y. Pierde o jumătate de oră în care ar putea face orice altceva, de la laba până la cartofi prăjiți ori o parte dintr-un episod din ceva serial, pentru a sta cu mine acolo, pentru a mă auzi văitându-mă, pentru a-mi mirosi transpirația. Pur și simplu mi-i jenă să-i spun că gata, io am terminat cu sportul pentru deceniul ăsta.